Primești vestea că sora ta se mută într-un loc pe care și l-a dorit. Te bucuri pentru ea și, aproape în aceeași clipă, îți vine să plângi. Când te întreabă ce simți, alegi doar bucuria. Restul pare nedrept față de reușita ei și rămâne nespus.
Limbajul ne împinge uneori să alegem o singură culoare pentru ceva amestecat. Dacă suntem bucuroși, credem că tristețea contrazice bucuria. Dacă suntem mândri, rușinea de a ne teme de distanță pare nepotrivită. Ajungem să vorbim corect despre eveniment și incomplet despre felul în care îl trăim.
Putem însă lega sentimentele fără să le punem în competiție: mă bucur că pleci unde îți dorești și îmi va lipsi să te văd des. A doua parte nu o anulează pe prima, dacă nu este folosită pentru a cere renunțarea. Ea face loc costului pe care apropierea îl are uneori.
Sora ta nu trebuie să rezolve tristețea ca să își poată face bagajele. Dar poate afla că despărțirea contează. Un răspuns alcătuit din două adevăruri oferă mai multă libertate decât un zâmbet perfect, după care celălalt va trebui să ghicească de ce te-ai răcit tocmai când spui că ești fericit.
Leave a Reply