„Aici sunt” — podeaua pe care stă totul

Înainte de orice întrebare, este o prezență. Înainte de „de ce?”, este „aici sunt”. Pentru că întrebarea „de ce?” presupune un cineva care întreabă — iar acel cineva trebuie mai întâi să fie: prezent, situat, aici.

„Aici sunt” este podeaua. Este afirmația cea mai simplă și cea mai adâncă: nu „ceva este”, ci „eu sunt aici”. Din această afirmație se naște tot restul — gândirea, întrebarea, dorința, recunoștința.

Fără „aici sunt”, nu există un punct din care să se pună „de ce”. Întrebarea are nevoie de o prezență care s-o poarte; prezența este primul act.

Și este un act, nu o constatare. „Aici sunt” nu se spune din afară, ca o observație despre lume. Se spune dinăuntru, ca o afirmare a propriei existențe. Este primul „da” pe care îl rostim — chiar înainte de a ști că îl rostim.