Există o răsturnare pe care o facem, uneori fără să ne dăm seama: trecem de la „eu am făcut” la „eu sunt”. De la a ne defini prin acțiuni, la a ne defini prin ființă.
Cât timp spunem „eu am făcut”, ne măsurăm prin merit: am realizat, am câștigat, am construit. Dar meritul are o limită — el spune ce am făcut, nu cine suntem. Iar la un moment dat, orice „eu am făcut” se topește în întrebarea mai adâncă: și cine sunt eu, dincolo de ce am făcut?
„Eu sunt” nu este o realizare, ci o recunoaștere. Nu spunem „eu sunt” pentru că am făcut ceva, ci pentru că suntem. Iar a fi este mai vechi decât a face: ca să faci ceva, trebuie mai întâi să fii.
Poate că maturitatea înseamnă tocmai asta: să nu ne mai ținem de „eu am făcut” ca de o apărare, ci să ne odihnim în „eu sunt”, acolo unde meritul nu mai are ce să dovedească.
Lasă un răspuns