În limba română, „mulțumesc” conține deja „eu” — este forma la persoana întâi. Adăugând „eu”, nu spunem doar „mulțumesc”, ci „eu mulțumesc”: punem accentul pe subiect. Adică nu suntem un cineva care, printre altele, și mulțumește. Suntem, în mod fundamental, cei care mulțumesc.
„Eu mulțumesc” cuprinde totul pentru că le conține pe toate: „eu”-ul conține „eu sunt” și „aici sunt” — prezența care poate mulțumi. „Mulțumesc”-ul conține „am primit” — recunoașterea darului. Nu poți mulțumi dacă nu ești, și nu poți mulțumi dacă n-ai primit.
Împreună, ele conțin și răspunsul la „de ce”. La întrebarea „de ce sunt?”, „eu mulțumesc” este singurul răspuns care nu este o socoteală. Este recunoașterea că sunt pentru că am primit.
„Eu sunt” nu este doar urmat de „eu mulțumesc” — „eu sunt” se desăvârșește în „eu mulțumesc”. A fi, la capăt, este a mulțumi.
Lasă un răspuns