Există un „mulțumesc” care e schimb: mulțumesc ca să primesc din nou, sau ca să fiu văzut că mulțumesc. E recunoștința cu mâna întinsă. Dar mai există una cu mâinile deschise, care nu cere nimic înapoi.
Recunoștința adevărată nu e plată. Nu plătești un dar mulțumind, ca să închizi contul. Recunoștința e deschiderea contului: recunoști că ai primit și rămâi dator față de viață, nu față de un om anume.
Când mulțumești fără să aștepți întoarcere, mulțumescul încetează să fie tranzacție și devine prezență. Nu spui „mulțumesc” ca să primești ceva; spui „mulțumesc” pentru că ai văzut.
Și tocmai această recunoștință fără așteptare e cea care se întoarce, fără s-o chemi. Nu pentru că ai cerut, ci pentru că ai deschis. Darul fără destinatar primește, în cele din urmă, un destinatar: pe tine, devenit mai atent.
Lasă un răspuns