Vorbești cu cineva din locul natal și, după câteva minute, accentul se schimbă. Un coleg te aude și zâmbește surprins. Te întreabă de ce nu vorbești așa tot timpul. Întrebarea face din variația firească a vocii o posibilă dovadă că ai ascunde ceva.
Când treci între medii, înveți ritmuri și feluri diferite de a te adresa. Uneori o faci pentru a fi înțeles, alteori ca să eviți judecata. Cele două motive se pot amesteca. Nu orice adaptare este trădare, dar nici orice schimbare cerută de ceilalți nu este lipsită de cost.
Autenticitatea nu trebuie măsurată printr-o singură pronunție păstrată indiferent de împrejurare. O persoană poate avea mai multe registre fără să fie falsă. Întrebarea mai exactă privește libertatea: poți reveni la accentul tău fără rușine și poți vorbi altfel fără să fii acuzat că nu mai aparții?
Închei apelul și revii la lucru. Vocea nu trebuie pusă la zid ca să aleagă o patrie definitivă. Ea poate purta drumurile făcute, oamenii cu care ai trăit și ajustările pe care le-ai învățat. Ceea ce merită apărat este dreptul de a nu explica fiecare schimbare ca pe o dezertare.
Leave a Reply