Darul pe care nu-l vezi

Cele mai mari daruri sunt adesea invizibile. Le avem de atâta vreme încât am încetat să le mai vedem: sănătatea când e prezentă, liniștea când e acolo, oamenii care ne iubesc când sunt aproape.

Vedem darul abia când îl pierdem. Abia când doare capul ne amintim ce înseamnă să nu doară. Abia când cineva pleacă înțelegem cât a fost de prezent. Darul invizibil devine vizibil abia prin absență.

Și totuși, el a fost acolo tot timpul. Nu s-a ascuns; noi am uitat să-l privim. Recunoștința nu este despre a primi lucruri noi, ci despre a învăța să vezi ce ai primit deja.

A mulțumi pentru darul pe care nu-l vezi este exercițiul cel mai greu și cel mai rodnic. Pentru că te învață să privești lumea nu ca pe o datorie de încasat, ci ca pe un dar de recunoscut. Iar când începi să vezi darurile, descoperi că sunt pretutindeni.