Când scoți telefonul, lumina de pe perete s-a mutat deja. Ai văzut-o câteva secunde, suficient cât să îți dorești să o păstrezi, insuficient cât să pregătești aparatul. Imaginea rămasă pe ecran este corectă și totuși nu cuprinde ceea ce te făcuse să te oprești.
Pierderea aceasta minusculă poate irita mai mult decât pare rezonabil. Nu ai pierdut un obiect, ci posibilitatea de a repeta o experiență la comandă. Telefonul promite acces la atâtea lucruri încât clipa care scapă înregistrării începe să pară o eroare tehnică reparabilă prin mai multă vigilență.
Dar a vedea și a păstra sunt două activități diferite. Uneori se sprijină, alteori se încurcă. Dacă orice frumusețe devine imediat o sarcină de arhivare, privirea lucrează pentru viitor înainte să fi terminat întâlnirea cu ceea ce se află în fața ei acum.
Poți lăsa fotografia nereușită sau o poți șterge. Lumina a fost acolo și ai văzut-o, chiar dacă nu vei putea demonstra exact cum arăta. Nu fiecare întâmplare trebuie convertită într-un lucru disponibil. Unele își păstrează felul propriu de a conta tocmai în această condiție fragilă: au avut loc o singură dată, iar pentru câteva secunde ai fost acolo.
Leave a Reply