Iei acul în mână după mulți ani și degetele găsesc o mișcare pe care nu ai fi putut să o explici. Firul intră, materialul se strânge, cusătura înaintează. Îți amintești apoi persoana care te-a învățat, deși până atunci nu te gândiseși la ea.
Obișnuim să ne căutăm trecutul în scene și propoziții. O îndemânare păstrată fără poveste arată o altă continuitate. Nu trebuie să poți relata fiecare lecție pentru ca un gest deprins cândva să îți fie încă disponibil. Unele lucruri din tine apar abia când mâinile au ceva de făcut.
Asemenea moșteniri nu sunt lipsite de alegere. Poți folosi îndemânarea într-un fel pe care cel care te-a învățat nu l-ar fi imaginat. Originea ei rămâne, însă întrebuințarea îți aparține. Recunoașterea unei datorii de învățare nu cere să repeți întreaga viață a profesorului tău.
La sfârșit, haina reparată poate să nu arate impecabil. Totuși, nasturele stă la locul lui. Într-un asemenea gest mărunt, continuitatea nu mai este o idee de apărat. Este ceva ce faci acum, cu o pricepere primită cândva și cu un motiv care există numai în ziua aceasta.
Leave a Reply