La jumătatea unei drumeții, cineva spune că vrea să se întoarcă. Vârful se vede și pare aproape, deși poteca mai cere efort. Ceilalți ezită: au venit pentru el, au povestit că vor urca acolo. Întoarcerea amenință să schimbe numele întregii zile în nereușită.
Ținta ajută mersul, dar îl poate și confisca. Ajungem să credem că numai ultimul punct justifică pașii precedenți. Dacă nu îl atingem, pădurea străbătută, conversațiile și aerul de dimineață ar trebui trecute la pierderi, ca și cum n-ar fi existat în afara planului.
Există motive bune să continuăm când este greu și motive bune să ne oprim. Diferența cere judecată, nu o lozincă despre perseverență. Oboseala, vremea și siguranța contează mai mult decât consecvența față de povestea pe care ne pregătisem să o spunem la întoarcere.
Coborârea poate avea gust de dezamăgire. Nu trebuie îndulcită imediat. Dar dezamăgirea poate coexista cu recunoașterea unei decizii potrivite. Drumul făcut nu se șterge când schimbăm direcția. Rămâne o zi în care am mers până unde era posibil și am avut de ales între un vârf promis și oamenii concreți care trebuiau să ajungă acasă.
Leave a Reply