După o greșeală publică, pregătești un mesaj de scuze. Îl recitești și observi cât spațiu ocupă intențiile tale bune, oboseala ta, șocul tău. Persoana afectată apare abia la sfârșit. Fără să vrei, ai început să repari portretul celui care a greșit înainte să numești ce s-a întâmplat.
Dorința de a nu fi redus la o faptă este legitimă. Dar o scuză devine neclară când cere destinatarului să confirme imediat că rămânem oameni buni. Cel afectat primește atunci o sarcină nouă: să ne liniștească, tocmai în momentul în care noi pretindem că îl ascultăm.
Repararea reputației și repararea răului se pot întâlni, însă nu sunt același lucru. Prima urmărește ce vor crede ceilalți despre noi; a doua întreabă ce datorăm concret. Uneori o scuză exactă nu aduce iertare, iar o măsură necesară rămâne necunoscută publicului. Valoarea lor nu dispare din acest motiv.
Poți scurta mesajul, numi fapta și preciza ce vei schimba. Apoi rămâne să faci ceea ce ai spus, fără să soliciți un verdict favorabil la fiecare pas. Reputația poate urma această muncă sau poate întârzia. Pentru prima dată, întârzierea nu trebuie umplută cu încă o explicație despre cât de mult regreți.
Leave a Reply