Ne naștem ca o întrebare și ajungem să trăim ca un răspuns. La început, „de ce?” este vie în noi: copilul întreabă de ce totul, fără rușine, fără grabă, doar din pură curiozitate. Apoi, încet, învățăm să nu mai întrebăm.
Învățăm să răspundem, să producem, să ne grăbim. Întrebarea „de ce?” se acoperă sub straturi de „ce fac?” și „cum fac?”. Nu dispare — se îngroapă. Iar noi uităm că sub toate aceste straturi, ceea ce ne definește nu este răspunsul, ci întrebarea.
Uităm cine suntem atunci când încetăm să întrebăm. Nu pentru că am găsit răspunsul, ci pentru că am uitat întrebarea. Identitatea noastră nu se pierde într-un răspuns greșit; se pierde în tăcerea întrebării.
A-ți aminti cine ești nu înseamnă să-ți găsești un răspuns. Înseamnă să reîncepi să întrebi. Să redeschizi „de ce?”-ul pe care rutina l-a acoperit. Acolo, sub straturi, întrebarea te așteaptă — pentru că ea nu te-a uitat niciodată.
Lasă un răspuns