Există o întrebare pe care o evităm cu grijă, fără să recunoaștem că o evităm. Nu e întrebarea despre lume, nici despre alții. E întrebarea despre noi: „de ce sunt eu așa cum sunt?”
O ocolim pentru că ne temem că răspunsul ne-ar răsturna. Preferăm întrebări sigure, cu răspunsuri pe care le putem controla. Dar întrebarea pe care n-o pui este, de fapt, cea care contează cel mai mult — pentru că ea ține de identitatea ta.
Întrebarea nepusă nu dispare. Ea lucrează în tăcere, ca o apă sub gheață. Iar uneori, la ore nepotrivite, se ridică și cere să fie auzită. Suferința este adesea întrebarea nepusă care cere, în sfârșit, să fie pusă.
Poate că maturitatea înseamnă tocmai curajul de a pune întrebarea pe care o eviți. Nu ca să găsești un răspuns confortabil, ci ca să te întâlnești cu tine însuți. Întrebarea pe care n-o pui este ușa pe care n-ai deschis-o — și în spatele ei ești, de fapt, tu.
Lasă un răspuns