Mulțumim cuiva anume: unui om, unui prieten, unui părinte. Dar există o recunoștință mai largă, care nu are destinatar — mulțumirea pentru faptul că există lucruri, pentru că a răsărit soarele, pentru că am respirat fără să cerem.
Această recunoștință fără destinatar este, poate, cea mai pură. Pentru că nu așteaptă nimic în schimb, nu se adresează nimănui anume, nu are niciun interes. Este doar recunoașterea că ai primit, fără să știi de la cine.
Când mulțumești fără să știi cui, mulțumești existenței însăși. Iar existența nu cere nimic înapoi — ea doar dă. Aceasta este gratuitatea în forma ei cea mai desăvârșită: darul fără dăruitor, primit fără să fie cerut.
Poate că tocmai această recunoștință fără destinatar este semnul maturității. Pentru că înseamnă că ai înțeles: nu trebuie să știi cui să mulțumești, ca să poți mulțumi. Uneori, mulțumirea în sine este răspunsul.
Lasă un răspuns