Întrebarea „de ce?” se schimbă odată cu vârsta, și în această schimbare stă o parte din răspunsul ei. Copilul întreabă „de ce?” cu mirare. Adultul întreabă „de ce?” cu durere. Bătrânul întreabă „de ce?” cu seninătate.
Aceeași întrebare, trei fețe diferite. Nu pentru că întrebarea s-ar fi schimbat, ci pentru că cel care întreabă s-a schimbat. Timpul nu răspunde la „de ce?” — timpul este el însuși un fel de „de ce”. Faptul că totul trece este, poate, cea mai adâncă dintre întrebări.
Timpul ne învață ceva ce nicio carte nu poate: că întrebarea se pune altfel de la un an la altul. Ceea ce părea fără răspuns la douăzeci de ani se limpezește la șaizeci — nu pentru că ai găsit răspunsul, ci pentru că ai învățat să trăiești cu întrebarea.
Poate că maturitatea nu este să găsești răspunsuri, ci să lași timpul să-ți adâncească întrebarea. Iar întrebarea adâncită de timp este, în felul ei, deja un răspuns.
Lasă un răspuns