Există o oboseală pe care o simți când totul trebuie să aibă un motiv. De ce faci asta? De ce ești aici? De ce acum? Întrebările se adună ca niște datorii, iar tu alergi să le plătești cu răspunsuri.
Dar unele lucruri nu au „de ce” pentru că sunt înaintea lui. A fi aici nu e un răspuns la o întrebare; e podeaua pe care orice întrebare stă. Nu ceri motiv pentru aer, pentru lumină, pentru clipă. Le primești.
A fi aici, fără de ce, nu e resemnare. E recunoașterea că prezența ta nu are nevoie de justificare ca să fie reală. Exiști înainte de orice explicație, nu după ea.
Când încetezi să ceri motivul prezenței tale, începi să trăiești în ea. Și descoperi că „aici” nu era o destinație — era singurul loc care nu trebuia câștigat.
Lasă un răspuns