Trăim aproape tot timpul cu sentimentul că ceva lipsește. Lipsesc bani, timp, cuvinte, oameni. Lipsa e fundalul pe care se proiectează zilele. Dar uneori, rar, fundalul tace.
E o clipă fără dorință și fără regret. Nu pentru că ai tot ce vrei, ci pentru că, o clipă, nu vrei nimic în plus. Nimic nu lipsește, nu pentru că lumea s-a umplut, ci pentru că tu te-ai oprit din măsurat.
Nu e o stare de câștigat. Nu poți face nimic ca s-o provoci; poți doar s-o lași să vină. Vine când renunți la comparație, când prezența devine mai tare decât proiecția.
Când o simți, nu te grăbi s-o numești sau s-o păstrezi. Numele și păstrarea o alungă. Doar stai în ea. Clipa aceea nu lipsește niciodată — noi suntem cei care lipsim din ea.
Lasă un răspuns