Se spune că nu poți mulțumi sincer pentru ceva ce n-ai vrut. Mai întâi trebuie să vrei. Un dar care nu răspunde unei dorințe nu este un dar — este o povară sau o indiferență. Fără „vreau”, „mulțumesc”-ul este gol.
Dar există o recunoștință mai adâncă, care răstoarnă ordinea. Este recunoștința pentru ceea ce nu ai vrut — și totuși ți-a fost dat. Lucrul pe care nu l-ai cerut, poate nici nu l-ai suportat la început, dar care te-a făcut cine ești. Acolo „vreau” nu precede darul; darul te învață să-l vrei.
Aceasta este ceea ce Nietzsche numea „amor fati”: să iubești ce ți se întâmplă, să vrei ce ai. Nu primești pentru că ai vrut; vrei pentru că ai primit.
Iar cazul suprem este existența însăși. N-ai putut să vrei să exiști — nu existai încă, ca să vrei. „Vreau să fiu” este o propoziție pe care o poți spune doar după ce deja ești. Primul „vreau” este el însuși un răspuns la dar.
Lasă un răspuns