Poți mulțumi pentru ce n-ai vrut?

Uneori primești ceva ce nu ai cerut și descoperi mai târziu că îți este drag. Alteori lucrul oferit rămâne nepotrivit și ai motive să îl refuzi. Faptul că cineva numește un gest „dar” nu decide singur cum trebuie să îl primești.

Poate exista o recunoștință pentru o posibilitate neașteptată: o întâlnire, o schimbare de drum, ceva ce nu știuseși încă să dorești. În acest caz, dorința nu precede primirea. Se formează în timp, fără ca această ordine să poată fi impusă altcuiva.

Există aici o apropiere, dar nu o identitate, cu amor fati. În Ecce Homo, în secțiunea „Why I Am So Clever”, Nietzsche formulează iubirea necesarului, nu doar suportarea lui, drept parte a idealului său. Această poziție filosofică nu trebuie confundată cu o definiție a recunoștinței sau cu o obligație pentru cel care suferă.[2]

Putem privi și existența însăși ca pe ceva ce precede orice dorință a noastră: nu puteam dori să existăm înainte de a exista. A o numi dar este însă pasul interpretativ al acestui eseu, nu o concluzie impusă de cronologie. Cititorul poate accepta primul fapt fără să accepte metafora.

Întrebarea rămâne deschisă fără a deveni o poruncă: pot recunoaște un bine pe care nu l-am cerut? Uneori da. Alteori răspunsul cinstit este refuzul, durerea sau nehotărârea. Recunoștința nu devine mai adevărată dacă îi stabilim din afară termenul.

Surse

[2] Friedrich Nietzsche, Ecce Homo, secțiunea „Why I Am So Clever”, §10, ediția engleză disponibilă la Project Gutenberg. Legătura cu recunoștința este o interpretare editorială.